„Proletariatul” absent, „neoiobăgie” și ce ne (mai) poate învăța Gherea

La centenarul morții sale, Gherea rămâne de interes prin modul în care abordează ambiguitățile sociale și semantice ale contextului românesc: într-o (semi)periferie agrară, cum poate o clasă socială necesară ca motor al dezvoltării unei mișcări social-democratice fi identificată și mobilizată? Absența unui proletariat industrial în epoca sa era evidentă, însă nu trebuie să trecem cuRead more about „Proletariatul” absent, „neoiobăgie” și ce ne (mai) poate învăța Gherea[…]

La centenarul morții sale, Gherea rămâne de interes prin modul în care abordează ambiguitățile sociale și semantice ale contextului românesc: într-o (semi)periferie agrară, cum poate o clasă socială necesară ca motor al dezvoltării unei mișcări social-democratice fi identificată și mobilizată? Absența unui proletariat industrial în epoca sa era evidentă, însă nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în secolul XIX, „proletariat” și „industrial” puteau fi, măcar parțial, separate conceptual. Într-un sens primar și acceptat dincolo de liniile de demarcație ale doctrinelor politice, un „proletariat” reprezenta o clasă de oameni care, ne mai deținând proprietatea asupra pământului, erau nevoiți să caute alte moduri de subzistență. În cazul paradigmatic al Vestului european, aceasta putea cu certitudine însemna integrarea în forța de muncă industrială. Însă, în cazul românesc, absența unei industrii capabile să absoarbă o masă proletarizată prezenta inerent o problemă politică și socială. De fapt, o lectură mai atentă a gândirii sociale și politice românești ne relevă recurența conceptului de „proletariat”, atât în dezbateri politice și în texte canonice, cât și în textura discursivă a limbajului cotidian, în presă sau pamflete.

În linii mari, putem identifica o primă fază a acestui discurs, începând chiar cu finele anilor 1830: deși sărace și ne-emancipate, Moldova și Valahia – afirmă autori străini și români – au norocul de a nu suferi încă (sau poate vreodată) de plaga socială a unui „proletariat”, așa cum Vestul tocmai începea să îl resimtă. Marile controverse legate de reforma agrară – 1848, 1857, 1862-4 – încep să reflecte și ele acest limbaj conceptual: prin utilizarea termenului de „proletariat” se relevă o anxietate legată de efectele potențiale ale unei soluționări imperfecte a „chestiunii agrare/rurale/țărănești”, în lipsa împroprietăririi. Un „proletariat” născut din viitorii foști clăcași părea lipsit de garanția morală identificată cu  deținerea proprietății în secolul XIX, liber să emigreze sau să devină o forță politică anarhică. Rezultatul reformei agrare din 1864, așadar, reușește să prevină aceste scenarii: că „în România nu există un proletariat” va deveni o mantră a bunei guvernări în deceniile ce vor urma, un motiv de mândrie pentru consensul liberal-conservator, ba chiar un mod subtil de a sugera premisele unei viitoare dezvoltări socio-economice eliberată de o „chestiune socială” pe care Vestul trebuia să o rezolve. Desigur, discursul nu putea fi univoc: bunăoară, întâlnim problematizarea imigrației evreiești frazată in cheie antisemită ca „invazia” unui „proletariat” străin, în timp ce o anxietate legată de crearea unui „proletariat intelectual” al funcționarilor, format din cetățenii educați dar lipsiți de oportunitatea sau inițiativa de a se integra într-un mediu privat, marchează discursul legat de absența unei clase de mijloc indigene. Dar, în mare, corolarul rămâne: în lipsa unui „proletariat” semnificativ și în condițiile rezolvării „chestiunii agrare” ca iterație ca „chestiunii sociale”, existența unei mișcări socialiste era a priori inutilă.

Urmărind, de la finele anilor 1870, nașterea unei mișcări social-democrate în România, suntem frapați de insistența încercărilor sale de a (re)defini conceptul de „proletariat” în conjuncție cu „pauperismul” – anume, cu sărăcia extremă – perceput a fi omniprezent, în special în mediul rural. Dacă un „proletariat” este cu adevărat inexistent sau nu la nivel local, va fi, așa cum presa social-democrată ne-o demonstrează amplu, o incertitudine fundamentală. Conotațional, „proletariat” trebuia să devină un concept ce denota o potențială capacitate de a acționa ca subiect al istoriei, însă interpretarea pre-existentă rămânea încă hegemonică. Aportul lui Gherea la aceste dezbateri nu este nici el lipsit de conștiința ambiguității, ci dimpotrivă, chiar începând cu modul în care recunoaște, de la începutul programaticului său „Ce vor socialiștii români” (1886), că definirea conceptului in sine rămâne dificilă, atât teoretic, cât și tactic. Vulgarizarea definițională a conceptului, spre uzul activiștilor sau al muncitorilor atrași de mișcare, nu face situația nicidecum mai ușoară. De altfel, însăși dizolvarea tânărului Partid Social-Democrat în 1899 este marcată de o dezbatere aprinsă, în care aripa ce va intra în scurt timp în Partidul Național-Liberal motivează că, nu doar în lipsa unui „proletariat”, ba chiar și a unei „burghezii” reale, existența mișcării în forma sa „socialistă” nu avea sens. Această internalizare a discursului oficial venea, putem nota, în urma reprimării unei altminteri promițătoare mișcări la sate (fie și în limitele unui program strict democratic, dacă nu social-democrat), în urma sciziunilor create de integrarea mai degrabă inechitabilă și marginală a mișcării evreiești de stânga în partid, dar mai ales în urma dificultăților de a obține (în limitele oneroase impuse de votul cenzitar) a unor rezultate electorale relevante. Cum mișcarea muncitorească era forțată să rămână restrânsă la orașe, orizontul de așteptare părea, într-adevăr, îndepărtat.

Chiar dacă la scurtă vreme social-democrația a cunoscut noi forme de reorganizare, cu o tentă oarecum mai radicală și mai hotărât sindicală, ecoul acestor probleme nu a dispărut. O lectură posibilă a „Neoiobăgiei” (1910) lui Gherea este, în lumina celor de mai sus, aceea ca reacție nu doar la Răscoala din 1907, ci și – simultan – ca răspuns adus atât mai vechii mișcării social-democrate, cât și establishment-ului, în privința (in)existenței unui „proletariat” în România. În contextul imediat al epocii, „Neoiobăgia” face parte din (și intră în dialog cu) un corpus mereu crescând de lucrări privitoare la „chestiunea agrară/rurală/țărănească”, publicate începând cu 1900. După cum este de la sine înțeles pentru Gherea, investigațiile sociale, economice, politice și culturale în cauză nu au putut preveni sau prevedea mai cert explozia de violență a lui 1907, iar aceasta provine, în bună măsură, tocmai din concentrarea pe „proletariat” ca unic simptom relevant al patologiei socio-economice, pe presupusa rezolvare a „chestiunii sociale” ca model de succes local (cu toate re-evaluările post-1900). Impulsul lui Gherea de a conceptualiza „neoiobăgia” ca o formă sui generis de relații socio-economice pornește tocmai de la nevoia de a demonstra că starea de fapt inaugurată la 1864 nu cadrează, în mod strict, cu o interpretare strict capitalistă sau feudală a relațiilor dintre moșieri și țărani, care să permită uzul propriu al „proletariatului” sau „iobăgiei” ca model intrepretativ suficient pentru situația de fapt. Legăturile create de lunga perioadă de inalienabilitate a pământurilor ce trebuiau răscumpărate de noii proprietari, de dependența financiară a acestora de munca salariată în vederea plăților fiscale, de asimetria respectării contractelor față de foștii lor stăpâni, sau de prioritatea acordată cultivării pământului în arendă – toate (și altele încă) se potriveau imperfect cu noțiunea de libertate economică ca premisă a dezvoltării strict capitaliste. Emergența unui proletariat agricol fusese, în bună parte, prevenită – dar efectele „neoiobăgiei” apăreau, în interpretarea lui Gherea, ca fiind încă mai tragice. Pentru Gherea, așadar, nu era vorba pur și simplu de renunțarea la un dogmatism doctrinar al afinităților sale politice, dar și de o critică mai largă a (non-)utilizării unui concept care făcea parte dintr-un discurs public comun: un proletariat agrar putea să apară cu adevărat (și cu suferințele sale inerente) abia după sfârșitul neoiobăgiei.

Toate acestea pot părea, pe bună dreptate, dezbateri care rămân în principal de domeniul istoriei ideilor. Dar nu cu totul. Ele pot să îndemne la reflecție: în ce măsură categoriile conceptuale utilizate în discursul public – în tot spectrul său, de la academic la politic și la „vulgarizarea” cotidiană – ne limitează capacitatea de a identifica specificul problemelor sociale? În ce proporție încercările de a pune bazele unor mișcări emancipatorii sunt influențate de regimul conotativ și retoric al conceptelor-cheie folosite, cu atât mai mult ținând cont de erodarea actuală a legitimității discursive a lui „egalitate”, „clasă”, sau „social” la nivelul întregii sfere publice? Care rămân, deci, conceptele care pot spera la o contestare productivă, care sunt cele deja excluse din lexicul politic, care sunt acelea încorporate unor discursuri ce mențin/legitimează un status quo? Nu este vorba aici doar de propunerea unui vocabular alternativ, bineînțeles, cum nici nu este vorba de a cantona reflecția în categorii prezente doar într-un limbaj normativ, oricum – după cum am văzut – la rândul său supus eroziunii din mai multe direcții. Ceea ce Gherea ne (mai) poate învăța este tocmai necesitatea unei analize capabile să ofere atât o critică a propriilor unelte de lucru, cât și a modului în care ajungem să le naturalizăm modul de utilizare.

Acest material este bazat pe cercetarea întreprinsă pentru teza mea masterală (University College London, 2014), în curs de revizuire pentru a fi inclusă într-o monografie bazată pe doctoratul meu (University College London, 2019).

Andrei Sorescu este bursier NEC-Odobleja, iar cercetarea lui actuală vizează consolidarea naționalismului românesc în secolul XIX.

Imaginile sunt preluate din periodicul PSDMR, „Lumea Nouă”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.